Continuare

Aceste neînțelese aranjamente divine nu fac altceva decât să accentueze dragostea nemărginită pe care o poartă neamului omenesc Divinul Creator. El vrea ca oamenii să cinstească cu evlavie cuvenită Dăruire Sfântă neașteptată și neinteleasa. Oamenii nu stau să cugete ce s-a făcut pentru ei și ce se face în tot timpul în cer prin rugăciuni pentru mântuirea lor. Este foarte scump un suflet omenesc pentru că este frântura din Dumnezeu și pentru că este răscumpărat cu sângele Mantuitorului și Dumnezeului nostru. Puțin sunt oamenii care se gândesc să caute pe autorul naturei și să-i mulțumească pentru toate.

Nimeni nu cunoaște forțele omului decât Acel ce l-a zidit. Dacă omul ajunge a crede că tot ajutorul său vine numai de la Creator, atunci cere, insistă, supunându-I-se cu întreaga ființă. Viața spirituală a omului scoate la iveala noi izvoare de dăruire a unor înfățișări alese, așa cum e de pildă supunerea, smerenia, evlavia, sarguinta, recunoștința, respectul, dragostea, nădejdea, perseverența. Toate acestea izvorăsc din credință. Căci cum vei iubi ceea ce nu există? Cum te vei supune ;de ce nu ai convingerea de existenta Acelei puteri căreia te supui, sau cui vei arăta recunoștință? Un citat spune :fără de credință nu este putință a plăcea lui Dumnezeu. Toate posibilitățile prin credință la Dumnezeu ;de unde ființa omenească se împărtășește cu toată dăruirea pământească și cerească. Mulți spun:-nu am credință - cel ce spune că nu are credință, dovedește existenta credinței chiar prin negație. Numai pentru viclenie mărturisește acest lucru, fiindcă subconștientul fiecărui om lucrează minunat și conștiința nu lipsește nimănui. Gradul de credință crește sau scade în raport cu împrejurările. Orice păgân sincer poate deveni bun creștin, din lectura Sf. Evanghelii, de unde toată lumea poate să-și însușească binele și efectul binelui, numai cu putina bunăvoință. Credinţa ridica ființa omenească la culmea fericirii divine făcându-l altruist. Astfel el are dorința de a se mântui toată lumea pe care nu o poate avea un ateu. Totuși și la atei Duhul Sfânt lucrează prin conștiința în mod nevăzut și nebănuit, desavarsind opera de mântuire. În viata omului conștiința sancționează trăirea și credința idealizeaza fericirea, iar Harul Bunului Dumnezeu desăvârșește Dăruirea pentru ca toate problemele să fie rezolvate cu ușurință. Oamenii au nevoie mai presus de orice, de fericirea eternă căci este singura comoară ce însoțește pe om și fără de care omul este mort ;căci viii sunt numai cei ce intra în viata sfânta iar cei ce moștenesc osânda sunt morți fiindcă au respins fericirea acordată și au urmat calea răului, îmbrăcând-se pe veșnicie cu osândă și va fi asimilat demonilor. Ei pierd calitatea de a fi fii ai lui Dumnezeu cum și scânteia dumnezeirii. Ei rămân cu duhul de viață ca și animalele, cu deosebirea ca animalele nu au responsabilitati nici osândă ;pe când omul are responsabilitatea faptelor și este osândit.

Treziți-vă cu toții la pocăință, căci vremurile sunt apocaliptice!

Lumea trebuie să cunoască!

Toate științele din viata planetară mor odată cu moartea fizică a omului, în schimb toate însușirile spirituale ale omului călătoresc cu spiritul întru veșnicie. De la materie când omul moare nu duce decât amintirea imaginei cu efectul simțirii nuanțat în dorință liberă prin care isi însușește numai sinteza simțirii clasată în bine sau rău, documentată prin simțirea materială cu care omul viețuiește pe pământ.

Acest gen de viețuire în scânteia omului pe planetă este străin cercetării documentare a omului. 

Toate fazele încercărilor prin care trece ființa omenească sunt supuse cenzurii divine căci fiecare om este opera Creatorului și în viețuirea trupească el nu face altceva decât să se claseze prin liber arbitru la o distanță de Creatorul său după gradul de dragoste ce o poartă celui ce la creat, în care problemă intervine credință și schimbă fulgerător toate legile și toate piedicile și toate posibilitățile trecând peste ele și ducând superioritatea spirituală a omului în apropierea lui Dumnezeu, acordând ființei omenești o prioritate față de voința omenească.

Cu alte cuvinte - credinta - focarul de căpetenie în problema mântuirii, explică fenomene și probleme neexplicate de știință și filosofie. Credința este farmecul existentei eterne a creației. Credinţa documentează ființei create că este marginita și o desăvârșește spre a fi supusă Creatorului pe veșnicie. Credința asigură fericirea veșnică a omului. Satana a căzut din cer pentru că nu a avut credință. Bunul Dumnezeu a oranduit ca omul să se înarmeze încă din viața planetară cu credință. Prin credință se indumnezeeste ființa omenească. Mântuitorul spune :De ai avea credință numai cât un grăunte de muștar, vei zice muntelui acestuia să se arunce în mare și muntele s-ar arunca.

În aceste cuvinte se descoperă toată taina credinței marturisita de însuși Dumnezeu și nu de oameni. Oamenii par că se supără când sunt întrebați dacă au credință! Adevărul este că foarte puțini au credință. Și cine nu are credință este mort deși trăiește, fiindcă nu are conviețuire cu Dumnezeu.

Cel credincios chiar dacă moare tot viu este fiindcă la moarte nu face altceva decât să se deslege de materie, de legile ei și ale naturii, rămânând în trăirea spirituală afiliat Bunului Dumnezeu. Sfinții îngeri sau declarat sfinți, fiindcă au crezut în Creatorul lor și nu L-au părăsit și nu s-au răzvrătit împotriva Lui.

Credinta este perfecțiunea încrederii. Problema credinței nu poate fi înțeleasă de oameni fără ajutorul Sfântului Duh ;căci substratul spiritual cere un studiu desăvârșit.

Toate manifestările sufletești ale omului se oglindesc prin prisma credinței. O necesitate înnăscuta face pe om să caute pe Creatorul său în viata planetară spre a potoli setea dorită de acest substrat ascuns ingenios în sufletul omului. 

Numai credinta în Bunul Dumnezeu are aceste însușiri, căci oamenii pot avea și credințe deșarte cu care se înșală. Sunt cazuri când oamenii credincioși au uneori alunecări în ceea ce privește opera divină. Aceasta este uneltirea diavolului pentru a pune pe om în conflict cu Dumnezeu și a-l face să-și piardă mântuirea.

Prin credință apar toate darurile Bunului Dumnezeu peste om. Prin credință omul se convinge să facă binele să dorească binele, să propovăduiască binele, să fie bun, după asemănarea Creatorului său. În acest caz puterile Cerești îi vin în ajutor. Toată învățătura creștină se rezumă la credință, de la care punct viata omului începe să fie fericită.

Bunul Dumnezeu vorbește oamenilor și trimite pe toți slujitorii cerului în ajutorul ființelor omenești spre a-i ridica la viețuirea superioară, adică la Reindumnezeire. Omul a fost creat cu scopul de a invata binele și răul pe existenta vieții lui simțită așa cum este de fapt. Dumnezeu a știut cât timp omul va fi ascultător, când va păcătui, cum va păcătui, câți oameni se vor naște, câți vor fi buni, câți răi, cât va dura viața pe pământ precum și toate faptele fiecărui om înainte de a se naște. Cu aceeași precizie a știut răzvrătirea lui satana și cu toate acestea i-a creat, i-a iubit, i-a împodobit cu cele necesare fericirii și apoi a sancționat pe fiecare după gravitatea abaterii, pentru ca pilda celor căzuți să fie prezenta în memoria celorlalți pe vecie.

Pentru documentarea adevărului dintre bine și rău Dumnezeu a sacrificat pe slujitorii Cerului cu grea osândă și pentru perfecțiunea fericirii veșnice, a sacrificat pe Unicul Său Fiu Iisus Hristos, Mesia, căci fără prea sfânta Lui Jertfă, neamul omenesc ar fi fost pierdut. 

Sf. Cuv. Gherasim de Chefalonia